Cum am devenit mama?

Toata lumea vorbește în general, depre cat de minunat este sa devii mama.  Dar, aceasta tranziție vine întotdeauna cu un cost despre care nu vorbește nimeni: depresia postnatala.

Indiferent cat de mult ți-ai dorit sa ai un copil și sa devii mama, cu siguranța la un moment dat te-ai simțit depășita de aceasta experienta. Primele zile când te întorci acasă cu bebelușul, când toată lumea vine și pleacă, când tu abia închizi un ochi și reacționezi la fiecare mișcare a copilului, când ti se pare ca ai atâtea lucruri de făcut și tu nu reușești sa faci absolut nimic, generează niște sentimente , zic eu normale de a-ți dori sa ramai singura, de a nu mai vrea sa vezi pe nimeni și singurul lucru pe care l-ai vrea e sa te simți măcar pentru o clipă la fel cum erai inainte, cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu.

Mi-am dorit mereu un băiețel, și a fost zic eu o minune să se și întâmple asta. Nu pot sa fiu însă de acord cu ceea ce spun majoritatea mamelor, ca acest lucru reprezinta cea mai frumoasa experiența din viața unei femei, pentru ca în cazul meu nu a fost așa. M-am simțit total depasita de situație, încă din primele clipe de după naștere, când singurul lucru pe care mi-l doream era sa rămân singura, sa nu văd pe nimeni si sa nu aud nimic. Au urmat 5 zile petrecute în spital, cu alaptarea din 3 în 3 ore care mi se parea pur și simplu un chin, ma simțeam epuizata fizic și psihic, nu puteam sa mănânc nimic, nu puteam sa dorm deloc, de cele mai multe ori din cauza durerilor pe care le aveam. Am născut natural, și asta nu pentru ca îmi doream eu neapărat asta, ci mai degrabă pentru ca cei din jurul meu ma asigurau ca așa este cel mai bine pentru bebelus. O fi fost mai bine pentru el, dar pentru mine consider ca a fost pur și simplu un chin, și sincer nu-mi doresc sa repet aceasta experiența. A urmat și ziua cea mare, când am plecat în sfârșit cu bebelusul acasă. Ma simțeam usurata și credeam ca odată ajunsa acasă lucrurile se vor schimba și ca eu ma voi simți altfel. Dar, nu a fost așa. Au urmat zile și nopti nedormite, în care băiețelul meu se trezea la fiecare jumătate de ora tipand și urland, aveam momente în care nu mai știam nici cum ma cheamă și simțeam ca nimeni nu ma putea ajuta într-un fel, și parca nici nu-mi doream sa fiu ajutata. Tot ce vroiam era puțina liniște. Simțeam ca nimeni nu ma înțelege, ca pentru toți ceilalți cursul vieții a revenit la normal a doua zi, doar eu ramasesem blocata intre patru pereți cu un copil în casa cu care încercam să mă obișnuiesc. Singurul lucru de care eram mulțumită era ca aveam un copil sănătos, în rest nu mi se parea nimic normal și aveam tot timpul stari de nervozitate, puse pe seama lipsei de somn și a oboselii. Cred ca primul an acasă cu bebelusul a fost una din cele mai grele experiențe prin care am trecut, dar m-am maturizat alături de el, am început să mă bucur de fiecare lucru pe care îl facea, și cel mai important – am învățat sa fiu mama. Mi-aș fi dorit sa știu mai multe lucruri despre cum e sa fii mama, despre ceea ce trebuia sa fac și ceea ce nu trebuia sa fac. Simplul fapt ca am refuzat ajutorul celor din jur a dus la epuizarea mea atât pe plan fizic cât și pshic, acum știu ca dacă le acceptam ajutorul probabil ar fi fost mult mai simplu.

Cu siguranța, nu am fost pregătită sa devin mama, dar sunt sigură ca nimeni nu este cu adevărat și ca înveți acest lucru doar traind experiența.